În această săptămână, de luni până vineri, Ileana Ploscaru Panait ne prezintă câteva dintre cele mai valoroase lucrări semnate de Constantin Brâncuşi - aflate în patrimoniul românesc.

Luni, 11 martie, de la ora 21.55 – ’’Rugăciune’’ , de Constantin Brancuşi. Sculptură din Galeria de Artă Modernă Românească a Muzeului Naţional de Artă al României. Lucrare realizată în 1906, din bronz.

Invitat: Cosmin Ungureanu, istoric de artă.

După ce urmase Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti (1898-1902), Constantin Brâncuşi porneşte în 1904 spre Paris unde obţinuse o bursă. În 1905 îl găsim în atelierul lui Antonin Mercié la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts şi, în 1907, pentru puţin timp, ca practician în atelierul lui Rodin. Este perioada în care, pe lângă alte lucrări, execută o comandă pentru un monument funerar la Buzău. ’’Rugăciunea’’ şi ’’Portretul lui Petre Stănescu’’, constituie ansamblul acestui monument. În Galeria de Artă Naţională, ’’Rugăciunea’’ este expusă separat. Cu această lucrare începe prima etapă a evoluţiei sale spre simplificarea formelor, despre care avea să spună mai târziu: ’’Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor".

(Realizator şi producător: Ileana Ploscaru Panait)

Marţi 21.55 – ’’Bustul lui Petre Stănescu’’ , de Constantin Brâncuşi, monument funerar din cimitirul Dumbrava, Buzău  - aflat în Colecţia Muzeului Naţional de Artă al României. Lucrare realizată în 1907, din bronz.

Invitat: Elena Ciocoiu, istoric de artă.

Comanda pentru ansamblul funerar de la Buzau, l-a găsit pe Brâncuşi într-una dintre cele mai neliniştite perioade din viaţa sa. Plecase din atelierul celebrului sculptor Auguste Rodin un artist foarte la modă şi apreciat în epocă şi se retrăsese în modesta sa Românie, atelierul din Impasse Ronsin. Simţea că lecţia Maestrului îi fusese îndeajuns. El dorea cu totul altceva.

Acesta este momentul în care Eliza Seceleanu, fiica unei înstărite familii de moşieri din Buzău îi lansează comanda monumentului funerar închinat avocatului Petre Stănescu. O dramatică poveste de iubire încheiată la doar cinci luni de la căsătorie prin moartea soţului, punea capăt unei romanţe de dragoste şi moarte. Devastată de durere, Eliza vine la Paris, chiar în atelierul lui Brâncuşi şi, în 1907, încheie un contract prin care artistul, contra sumei de 7.500 de lei aur,  trebuia să finalizeze ansamblul şi să-l monteze la Buzău, fapt care s-a şi petrecut în 1914.

Brâncuşi execută o serie de schiţe şi modele din lut şi gips dar nu este mulţumit de rezultat. Cerinţele comanditarului, îl condiţionau astfel încât ceea ce rezulta era doar o sculptură conformă cu gustul epocii. Rupe contractul şi rămâne la provocarea de a executa ansamblul dar, într-un fel impus de el. Imaginează o compoziţie formată din două piese, poziţionate la distanţă una de cealaltă. Jos, silueta unei femei îngenunchiate, uşor aplecată în faţă, reprezentată nud, fără nicio referire asupra sexualităţii sale. Doar sugestia unei rugăciuni mute, un strigăt din interior care nu putea fi auzit decât de spiritul celui plecat. Sus, înălţat pe un soclu de piatră de Măgura, stă bustul alungit al bărbatului, fără niciun detaliu de vestimentaţie, o figură hieratică ce aminteşte pe undeva de picturile lui El Greco.

Felul în care Brâncuşi a sculptat ‘’Rugăciunea’’, a fost punctul de la care s-a început întreaga istorie a sculpturii moderne. Iar Brâncuşi a ştiut că s-a salvat. Că îşi găsise drumul.

În 1958, la un an de la moartea lui Brâncuşi, ‘’Rugăciunea’’ a fost cumpărată de la Eliza Stănescu cu 70.000 lei iar în 1973 a fost achiziţionat şi Bustul lui Petre Stănescu. Acesta a fost expus în 1976 la Bucureşti, la celebrarea Centenarului Brâncuşi. Este un ansamblu funerar unic, care, dincolo de cinstirea morţilor are şi alte semnificaţii simbolice şi este, fără îndoială, o realizare sculpturală care a însemnat ieşirea definitivă din canoanele clasice.

Şi ‘’Rugăciunea’’ şi ‘’Bustul’’ pot fi astăzi văzute în Sala Brâncuşi de la MNAR. În cimitirul Dumbrava de la Buzău sunt amplasate copii în bronz ale acestor sculpturi, care, din păcate sunt furate periodic, nu pentru sunt opere celebre ale lui Brâncuşi, ci pentru cantitatea de bronz ce poate fi valorificată.

(Realizator şi producător: Ileana Ploscaru Panait)

Miercuri 21.55 - ’’Supliciul’’ de Constantin Brancusi – aflată în Colecţia Muzeului Naţional de Artă al României. Lucrare realizată în 1907, din bronz

Invitat: Elena Ciocoiu –  istoric de artă

Realizată între 1906 – 1907 în mai multe variante şi în diverse materiale, de la şticlul de gips, la forma în bronz, ’’Supliciul’’ suferă câteva nuanţări care ţin mai ales, de tehnica turnării şi patinării bronzului. Faţă de varianta de lucru, cea în bronz căpătă un plus de fineţe, de trăire şi de patetism. De altfel, tematica portretelor de copii, îl urmăreşte pe Brâncuşi, care era ataşat de latura sufletească a micilor săi prieteni. Copiii modelaţi de el nu se subscriu unui rai al copilăriei cât, îndeobşte, unei premature maturizări, unei suferinţe care schimonoseşte sufletul şi trupul. În faţa lor nu este viitorul, cât mai ales o nelinişte ce capătă, de fiecare dată conotaţia unei dezrădăcinări.

Copilul, care-şi dă capul pe spate într-un gest suprem de oboseală şi de deznădejde, cu ochii închişi şi trupul torsionat până la mutilare are o asemenea putere de sugestie încât l-a făcut pe Marc A. Jeanjaquet să remarce că Brâncuşi ar fi fost obsedat de redarea cazurilor patologice. Acesta a afirmat: ’’Supliciul ar putea tot atât de bine să fie capul unui degenerat, într-atât expresia aparţine tipurilor de copii taraţi cu cea mai neagră ereditate’’.

Nimic mai fals. În schimb, Brâncuşi trăia în umbra unor amintiri şi a unei înţelegeri profunde care nu se putea concretiza la o asemenea intensitate decât în urma unor experienţe pe care le-a observat direct sau le-a trăit personal. Asemenea artistului, aceşti copii au trebuit să se descurce singuri, de mici, într-o lume mult prea mare, mult prea dură, lipsită de lumină şi de speranţă. De aceea, chiar titlul acestei sculpturi, ’’Supliciul’’, este revelator.

(Realizator şi producător: Ileana Ploscaru Panait)

Joi, 21.30 – ’’Cap de copil’’, lucrare realizată în 1906 din bronz, ’’Somnul’’ – sculptură din1908, din marmură albă şi ’’Ion Georgescu-Gorjan’’- lucrare realizată în 1902 din gips – din Colecţia Muzeului Naţional de Artă al României

Invitaţi: istoricii de artă Elena Ciocoiu şi Cosmin Ungureanu

Chiar de la începutul şederii sale la Paris, Brâncuşi sculptează câteva capete de copii. La debutul acestei serii se poate observa cu uşurinţă expresivitatea romantică a redării chipului. Dar această influenţă impresionistă va fi repede depăşită printr-o abstractizare prin care va ajunge în scurt timp la un mod cu totul nou de a percepe forma.

În cele două ‘’Capetele de copii’’, expuse la Muzeul de Artă, unul provenind din Pinacoteca Statului, celălalt, în urma unei achiziţii, se poate observa că pe Brâncuşi nu-l interesau într-o asemenea măsură trăsăturile individuale, cât reprezentarea generală a unor trăsături capabile să sintetizeze într-o singură figură IDEEA de copil. De aceea toate capetele de expresie poartă titluri care trimit mai degrabă spre alegorii precum ‘’Orgoliul’’, ‘’Supliciul’’ sau, şi mai simplu, ‘’Cap de copil’’.

Anecdotic, băiatul pe care l-a folosit drept model, îl frecventa aproape zilnic în atelierul din Impasse Ronsin. Fără îndoială, că era un copil necăjit, orb, care găsea pesemne în atelierul lui Brâncuşi o clipă de răgaz, câteva vorbe părinteşti şi un blid de mâncare. Chipul lui, de o inteligenţă nativă, deşi marcat de lumina stinsă a ochilor, exprimă atenţie, o răzvrătire mută şi o demnitate nesimulată. Toate aceste atribute sunt puse în valoare prin întoarcerea capului, într-un gest de încordare a tuturor simţurilor pentru a nu pierde nicio şoaptă din ceea ce interlocutorul ar avea să-i spună. Este o lucrare care a devenit cunoscută în urma expunerii din 1976 cu prilejul sărbătorii Centenarului Brâncuşi.

Celălalt portret, reprezintă evident un băieţel mai mic de vârstă. Gingăşia şi chipul bucălat îi trădează visările specifice puţinilor săi ani. În schimb, ochii goi, fixaţi într-un punct dincolo de timp, sugerează apăsat, lipsa de perspectivă. Cu această lucrare Brâncuşi a participat la Salonul de Toamnă parizian, debutând astfel în lumea artistică franceză. Sculptura a fost expusă şi la Bucureşti la cea de-a şasea expoziţie a ‘’Tinerimii Artistice’’. A fost achiziţionată pentru Pinacoteca Statului în urma recomandării entuziaste a pictorului Ştefan Popescu. De altfel, elogiile istoricilor de artă români nu încetau să-l clasifice drept ‘’cel mai mare talent ce am avut până acum iar siguranţa şi îndrăzneala cu care a fost modelat ”Copilul” nu am mai întâlnit-o decât în bucăţi clasice’’. Lucrarea a fost grav avariată în cel de-al doilea război mondial, a fost restaurată dar, şi-a pierdut aspectul initial, doar capul a rămas intact şi este expus astăzi aşezat pe un soclu de piatră.

Ambele portrete sunt realizate în 1906 şi sunt turnate în bronz. Asupra lor, Brâncuşi a intervenit personal, urmele turnării fiind şlefuite şi patinate.

’’Somnul’’ - 1908, marmură albă

’’Somnul’’ este o lucrare de mici dimensiuni, din marmură albă, executat în 1908. Este de consemnat faptul că în 1907 face o practică, de scurtă durată, în atelierul lui Rodin, la Paris. Sculptura prezintă portretul unui adolescent dormind, reprezentat pe orizontală, într-o manieră care aminteşte cumva de sclavii neterminaţi ai lui Michelangelo: pe jumătate nedegroşaţi din încleştarea materiei, cealaltă jumătate şlefuiţi până la transparenţă. Modelajul fin, ce captează efectele luminoase amintesc încă de Rodin, de care se va despărţi destul de repede pentru a experimenta noile tendinţe raţionaliste.

’’Ion Georgescu-Gorjan’’ - 1902, gips

Brâncuşi era prieten apropiat cu Ion Georgescu-Gorjan iar acest portret păstrat în varianta în gips este singurul făcut de Brâncuşi când încă se mai afla în ţară. Ion Georgescu-Gorjan i-a pozat lui Brâncuşi şi astfel el a avut astfel ocazia să-l deseneze şi să-l modeleze direct după natură. Poate de aici şi factura clasică acestei sculpturi, destul de diferită de principiile care aveau să-l ghideze ulterior. Intenţia sa era asemănarea cu modelul, o replică cât mai fidelă a trăsăturilor acestuia. Şi totuşi, după mulţi ani, când a revăzut-o, prin 1937, Brâncuşi n-a dezavuat-o, dimpotrivă, îşi amintea cu mulţumire că a reuşit să surprindă privirea modelului.

Din memoriile consemnate de regretatul istoric de artă Barbu Brezianu, un exeget al operei lui Brâncuşi, cităm: ’’îi lua cu compasul măsurile frunţii, arcadei sprâcenelor, nasului, proeminenţa bărbiei, dimensiuni care se întipăreau apoi în lutul pe care degetele dibace îl modelau cu siguranţa talentului şi a meseriei bine învăţate’’.

Bustul a fost achiziţionat în 1967 de Muzeul de Artă al Republicii Socialiste Romania contra sumei de 40.000 de lei.

Joi, de la 22.50 – ’’Danaida’’ – lucrare realizată în 1907 - 1908, din piatră spongioasă de Vraţa cu granule de mică – aflată în Colecţia Muzeului Naţional de Artă al României

Invitat: Cosmin Ungureanu – istoric de artă Provenienţă: achiziţie

În 1937,cunoscutul sculptor englez Henry Moore nota: "Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure". ’’Danaida’’ sculptată în 1907 – 1908 din piatră spongioasă de Vraţa cu mică provenită de la sud de Dunăre, marchează interesul lui Brâncuşi pentru valorile artelor arhaice. Un prieten al său, pictorul Henri Rousseanu, i-a spus lui Brâncuşi profeticele cuvinte: "...Tu ai transformat anticul în modern". Esenţializarea formei ce evoluează spre rigurozitatea geometriei cu un profund miez filozofic se grefează pe un filon antropocentrist exprimat cu o mare sensibilitate şi înţelegere, creând din mitul Danaidei un laitmotiv al umanităţii.

Vineri 21.50 - ’’Pictorul Nicolae Dărăscu’’ – realizată în 1906, din bronz – lucrare aflată în Colecţia Muzeului Naţional de Artă al României

Invitat: Elena Ciocoiu –  istoric de artă

Bustul bunului său prieten, pictorul Nicolae Dărăscu este realizat după despărţirea de Auguste Rodin în atelierul căruia Brâncuşi ucenicise. Prea orgolios, şi cu speranţa că-şi va depăşi maestrul, Brâncuşi porneşte pe drumul său. În figurarea lui Dărăscu se mai simte încă influenţa şcolii lui Rodin. Torsul amputat de braţul drept sau terminarea bruscă a corpului, îi sunt încă tributare lui sculptorului francez. Dar, soluţia constructivă asimetrică - braţului drept amputat îi este contrapus braţul stâng îndoit – şi aproape insesizabila rotaţie a trunchiului îl depărtează pe Brâncuşi de soluţiile clasic – academice.

Accidentelor impresioniste, alerte, îi iau locul modelajul fin, mult mai sensibil la efectele luminoase şi o construcţie a formelor de sub care transpare rigurozitatea construcţiei volumului ca şi nevoia de esenţializare şi de simplificare ce încep să prefigureze adevăratul drum pe care începea să-l parcurgă Brâncuşi şi care avea să se împlinească cu ‘’Rugăciunea’’ ansamblului funerar de la Buzău.

Bustul lui Nicolae Dărăscu avea să fie expus la Salonul Oficial de la Bucureşti, în 1909 unde a fost distins cu Premiul al II-lea. Lucrarea provine de la Muzeul Anastase Simu.

(Realizator şi producător: Ileana Ploscaru Panait)