Ana Ilca Mureşan, interpretă de muzică populară din Câmpia Transilvană: „Nu o să dispară niciodată ce este al nostru, nu putem renunța la port și grai! Este bogăția noastră, ne leagă de trecut şi viitor!”
„Cămeşa” cusută de mama mea, printre altele, de demult dar bine păstrate, se află în „muzeul Anei”, cum îi spune familia unei camere în care se intră şi se iese ca din biserică.
Când îmbrac haine vechi, simt bucuria celor care le-au însufleţit, devin mai puternică. Mă rog pentru cine mi-a dăruit câte o cămaşă, o zadie, o năframă. Acum s-au mai golit lăzile de zestre, satele la fel. Eu am prins curaj, de 8 Martie, să-mi pun o zadie veche în faţă și să cos, după model, dar am cusut şi flori care să exprime bucuria din sufletul meu, cu gândul la vremurile de demult, din raiul satului.
Nu mă puteam desprinde de zadie iar după ce am terminat-o, pe 1 iunie, am început și un pieptar. Când eram mică, mama cosea, țesea, încercam să o ajut dar au trecut aproape 50 de ani. În casa din Valea Ungurașului, în care stătea cetera la loc de cinste, lângă icoană, am crescut legănată de glasul ceterii, care m-a îndemnat să cant, şi eu, şi feciorul meu, la cetera tatei. Şi să îmbrac cămeşile cusute de mama, iar eu să cos, la rândul meu, toate florile de pe câmpie, gândurile frumoase, dorurile pământului.
Fiecare zicem în sinea noastră: „Dorul meu e cel mai mare, cât pământul! E imensă bucuria să rămână ceva după tine. Nu o să dispară niciodată ce este al nostru, nu putem renunța la port și grai! Este bogăția noastră, ne leagă de trecut şi viitor!”