Într-o lume care aleargă tot mai repede, Grigore Leșe rămâne o voce rară – una care cheamă la rădăcini, la tihnă și la rost. Horitor, profesor, cercetător și om care știe să asculte tăcerea dintre sunete, Grigore Leșe nu doar păstrează şi transmite tradiția, ci o reinterpretează cu o profunzime care trece dincolo de folclor.

 

Născut în Țara Lăpușului, cu dorul de acasă în glas și în gând, Grigore Leșe ne invită, prin tot ce face, să ne regăsim identitatea – nu în zgomotul lumii, ci în ecoul strămoșilor. De ani buni, realizează la TVR 3 emisiunea „Drumul lui Leșe”, un spațiu de întâlnire între lume și suflet, între datină și trăire.

Astăzi, ne aflăm pe acest drum al lui, pentru un dialog care nu caută spectacolul, ci adevărul. Un adevăr rostit rar, cu miez, ca un cântec.

Ați crescut într-o zonă etnografică bogată în cântec şi tradiţii. Care sunt primele amintiri muzicale pe care le purtați cu dumneavoastră și acum? Ce sunete sau voci din copilărie vi s-au întipărit în memorie pentru totdeauna?

Grigore Leşe: M-am născut în satul Stoiceni, din Ţara Lăpuşului. Satul este un stat în miniatură. A trăi în sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică. La 3 ani, am gungurit pe lângă mama. Moştenesc glasul de la mama mea. În sat, am auzit şi văzut multe. Cred că am 7 ani de acasă.

„Când m-apropiu de-al meu sat / Cunosc câinii pe lătrat, / Oamenii, pe cuvântat, / Pe mama, după oftat”.

Există o persoană anume — poate o bunică, un bătrân al satului — care v-a deschis ochii (și urechile) spre ceea ce faceți azi?

G.L.: Trebuie să-ţi pui problema destinului. Fiecare avem o soartă. Trebuie să cânţi pe o strună fără să schimbi instrumentul. Am învăţat ce înseamnă rit, ritual, ceremonial. Am avut dragoste pentru trecut – şi asta înseamnă viaţă.

Se simte în muzica dumneavoastră o profundă legătură cu natura. Aveți un loc anume în natură, unde vă retrageţi atunci când aveți nevoie să vă regăsiți sau să creaţi? Cum arată acel loc?

G.L.: În satul Stoiceni – acolo sunt în Rai. Cântecul creează o atmosferă de linişte. Cred că în pădurea din Stoiceni s-a ascuns nimfa Echo şi s-a transformat în stâncă, în care repercutează toate horile şi zicările din fluier. Mă jucam cu horile şi zicările din fluier. Este un fenomen acustic ce constă în repetarea sunetului emis. (Echo a fost în mitologia greacă o nimfă, care cunoştea legăturile de dragoste ale lui Zeus).

Tăcerea joacă un rol important în interpretările dumneavoastră. Ce înseamnă pentru dumneavoastră... liniștea?

G.L.: Muzica trebuie întâmpinată cu o baie de linişte. Când horesc, există tăcere. Tăcerea este tot muzică. Horile sunt tămăduitoare, monotone, nu trebuie să ne gâdile urechea. Trebuie să fie ca o rugăciune. Horile sunt icoane.

Mintea se vindecă prin râs, inima se vindecă prin iubire, spiritul se vindecă prin pace, credinţă şi bucurie.

Când auzi spaţiul dintre note, afli adevărul. Trebuie să existe o relaţie firească între sunet şi tempo. Viteza impresionează pe oamenii care nu înţeleg mesajul... Trebuie să cânţi în aşa fel încât să auzi spaţiul dintre sunete. Trebuie să existe o relaţie firească, momentul trebuie să aibă o putere firească.

Ați călătorit mult și ați întâlnit muzicieni tradiționali din alte culturi. Ce v-a surprins cel mai mult din întâlnirile acestea? Aţi împrumutat ceva – poate o tehnică vocală sau un instrument – în repertoriul dumneavoastră?

G.L.: Nu am împrumutat nimic. De la o anumită altitudine, oamenii cântă la fel – sau aproape la fel. Este o asemănare până la contopire. Muzica este cea mai mare minune a lumii.

M-am născut într-un neam de horitori. Hoarea se moşteneşte precum limba maternă. Horeşti sau nu horeşti.

Cum vă sunt zilele, domnule Leșe – cele departe de scenă, platoul de televiziune și microfon?

G.L.: Horile, spectacolele, emisiunile îmi dau viaţă. Dacă n-aş hori, aş muri. Horile-s de stâmpărare la omul cu supărare. Cu cât cânt, atâta sunt.

Sunteți o punte între generații. Ce vă doriţi să rămână, cu adevărat, după muzica și căutările dumneavoastră?

G.L.: Responsabilitatea. Eu nu horesc să fiu iubit. Horesc să pun în valoare ce este adevărat din muzicile orale. Până astăzi, aceste lucruri nu au fost promovate. Oamenii sunt superficiali, aleargă după bani, vor să fie ce nu pot fi.

Privilegiul cel mai mare al unui artist nu este să devină faimos şi să câştige o grămadă de bani, ci să ajungă la independenţa deplină. Cu cât creşti, ca artist, poţi fi mai independent şi cu atât mai puţin trebuie să te străduieşti să te adaptezi la gustul publicului. Artistul doreşte să fie iubit şi adevărat, însă, pentru a reuşi, trebuie să-şi controleze acest instinct.

Există un cântec pe care încă nu l-ați găsit, dar pe care știți că îl veți descoperi într-o zi?

G.L.: Muzica orală nu se descoperă, se trăieşte. „Lasă, lume, oi muri / Plânge şi ţi-i bănui / Om ca mine nu-i găsi”.

Cum a fost, până acum, „Drumul lui Leşe”? V-a purtat acolo unde speraţi să ajungeţi?

G.L.: „Drumu-i lung, pe el mă duc / Capătul nu i-l ajung. / De-aş ajunge capătu’ / Da-o-aş mâna cu doru’, / N-as mai întorna altu’”

Dacă ați putea vorbi cu copilul Grigore Leșe, cel care urca desculț dealurile Ţării Lăpuşului, ce i-ați spune?

G.L.: „Avut-am bine în viaţă / Când am fost la mama-n braţă. / Da’ de când am crescut mare / Numa’ dor şi supărare”. Am avut un drum, pe care am fost însufleţit de Duh.