„Locuințele scriitorilor nu au fost păstrate în fireasca lor dezordine. Ipostazele în care pictorii și sculptorii i-au văzut pe poeți sunt de cele mai multe ori idealizate”. Cum a văzut Ioan Grigorescu Parisul ne-am amintit pe 18 iunie, ora 24:00, la TVR3.
Spectacolul Lumii este în seara aceasta spectacolul unor minți uriașe, care au plăsmuit lumi ce au ajuns să se confunde în mentalul colectiv cu Franța veacului al nouăsprezecelea, și al unui colos comparabil, în artele plastice de această dată, care a dăruit posterității chipurile de bronz și piatră ale marilor săi contemporani.
Hugo, Rodin, Balzac – își intitulează Ioan Grigorescu periplul pe urmele unor oameni, locuri și povești care se înlănțuie și întrepătrund, așa cum de multe ori poveștile au darul s-o facă.
Iată-ne din nou în Place des Vosges, odinioară Place Royale, în inima cartierului Marais, unul din locurile cele mai liniștite din marele oraș - și fără îndoială unul dintre cele mai dragi călăuzei noastre.
„În Place Royale din Paris, regii neîncoronați, cărora totul le este îngăduit, ca unor adevărați suverani, sunt copiii cartierului Marais. Nu puteam trece indiferent pe lângă ei, mai ales că în programul de filmări al zilei figura casa lui Victor Hugo, fost locatar al uneia din cele treizeci și șase de clădiri care înconjoară splendida piață. Și mai era ceva. Gazonul cu verdele tandru al parcurilor pariziene și generoasa îngăduință a grădinarilor de a le călca iarba, bucurând astfel orășenii din oceanul de asfalt al metropolei.” (Ioan Grigorescu - Hugo, Rodin, Balzac)
Pasaje. Coloane. Bolți. Cărămidă roșie și piatră albă. Renașterea franceză în toată splendoarea ei. Statuia regelui Ludovic al XIII-lea, undeva în umbra castanilor. Și la numărul 6, la etajul al doilea, în capul unei scări obișnuite, cu trepte de lemn, apartamentul în care a locuit Victor Hugo începând cu 1832.
„Niciodată locuințele scriitorilor devenite muzee nu au fost păstrate în fireasca lor dezordine. De altfel și ipostazele în care pictorii și sculptorii i-au văzut pe poeți sunt de cele mai multe ori, ca și în cazul lui Hugo, idealizate, învăluite într-un nimb romantic, de parcă cei astfel înfățișați ar fi pozat special pentru eternitate” (I.Grigorescu)
Pe urmele unui asemenea portret, Ioan Grigorescu traversează Parisul și se oprește pe celălalt mal al Senei, nu departe de Turnul Eiffel, ca să admire sculpturile lui Auguste Rodin.
„Rodin avea 40 de ani când Victor Hugo i-a pozat pentru acest bust turnat în bronz. Sculptorul l-a văzut ca un stejar bătrân, rezistând sub fulgere neclintit.”
Palatul splendid care adăpostește muzeul Rodin este la rândul său un punct de întâlnire al poveștilor, fie că ele îl au ca protagonist pe artist sau subiectele sale de inspirație: Poarta Infernului dominată de figura Gânditorului, Burghezii din Calais și eterna dilemă a sacrificiului consimțit, povestea lui Brâncuși care a părăsit atelierul maestrului pentru că „la umbra copacilor mari nu cresc decât ciuperci”, trista poveste de dragoste dintre marele sculptor și Camille Claudel, frumoasa, tânăra și talentata sa elevă...
Povestea sculpturii care-l înfățișează pe Balzac învăluit într-o mantie uriașă din care nu i se ghicesc nici măcar mâinile... Dacă vă întrebați de ce, veți afla că aceasta a fost replica artistului după ce publicul s-a scandalizat că l-a reprezentat pe marele romancier... nud.
Și de aici, neobositul călător va trece din nou Sena, pentru a ne conduce în cartierul Passy, unde o stradă liniștită adăpostește o casă cu două intrări, în care Balzac și-a scris imensa operă în scurta lui viață, nu o dată profitând de ieșirea din spate pentru a fugi de creditorii cărora niciodată n-a fost capabil să le plătească datoriile...
Povești vesele și triste despre iubiri, creație și necazuri pământești, condiția umană din toate timpurile, reconstituite printre pagini de cărți, cești de cafea, obiecte frumoase pe care cândva le-au atins mâinile oamenilor celebri și degetele fine ale doamnelor pe care ei le-au iubit...
Nu în ultimul rând, povestea unei politici-model de conservare a patrimoniului, a memoriei colective și a identității culturale.
***
Un articol de Cristina Oancea
