O voce inconfundabilă. Un palmares demn de invidiat: 22 medalii de aur, 2 premii de stat, 10 premii de excelenţã. O pasiune nemuritoare: rockul. Dida Drăgan, “vocea de flacără” a muzicii românești, așa cum a fost supranumită, a împlinit 73 de ani!

“Asta înseamnă har, talent: să nu poţi trăi fără a crea… Talentul vine de la Dumnezeu. Şi aşa cum arta nu are vârstă, tot astfel nici artistul adevărat nu-şi numără anii ca orice muritor”, mărturisea cu modestie Dida Drăgan.

Pentru artistă, timpul parcă și-a încetat curgerea. Cântă cu aceeași pasiune, dăruindu-le celor care o ascultă prinosul sufletului său. Chiar și acum, la venerabila vârstă de 73 de ani! Căci, dintr-un infinit respect pentru public, continuă să ia lecții de canto pentru a-și întreține vocea și a putea dărui bucurie în continuare!

Cântă de o viață și mărturisește că nici nu ar fi putut face altceva. Căci muzica tâșnește pur și simplu, cu intensitate de flacără, electrizând sufletele ascultătorilor.

Născută la 14 septembrie 1947, în localitatea Jugureni, județul Dâmbovița, Dida Drăgan a știut încă din adolescență că adevărata sa formă de exprimare nu este cuvântul, așa cum a fost tentată să creadă la început, ci muzica. Deși provenea dintr-o familie cu principii severe, care nu vedea muzica drept o profesie în sine, Dida Drăgan și-a urmat vocația în ciuda tuturor opreliștilor.

A absolvit Școala Populară de Artă din București, la clasa reputatei profesoare Florica Orăscu. Aici a fost colegă cu Aura Urziceanu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Olimpia Panciu, Ioan Luchian Mihalea și Mihai Constantinescu, toți deveniți ulterior artiști consacrați care au scris istorie în muzica românească.

În țară își face debutul la Concursul de interpretare BUCUREŞTI ‘71, obținând premiul I, cu piesa „Vechiul pian”, de Vasile V. Vasilache. Însă adevăratul debut, după cum mărturisește, l-a făcut în Germania! O carierã începutã cu timiditate, aceeaşi timiditate caracterizând-o şi acum, când povesteşte despre întalnirile providenţiale care i-au marcat viaţa.

O carieră impresionantă, un destin închinat muzicii.

O șansă care a propulsat-o la nivel internațional a fost întâlnirea cu Manfred Nichthke, un foarte cunoscut și apreciat compozitor care, ajuns în România, ascultă mai multe înregistrări cu ea. Este surprins, impresionat, dar destul de reținut, deoarece nu era încrezător că stilul Didei va fi gustat de public. Totuși îi trimite din Germania o piesă semnată Ghert Welkhich (o polcă!), pe care Petre Magdin o transformă în blues.

După trei ani de așteptări urca pe marea scenă de la Halle, alături de cele mai mari vedete din Est: Alla Pugaciova, Joseph Laufer, Frank Schobel, Karel Gott. Cântă piesa „Să nu-mi spui c-a trecut” (cu care a câștigat numeroase concursuri și-a strâns 20 de medalii de aur) și-i cucerește definitiv pe nemți. După o vreme, ajunge să facă naveta România-Germania, cântând la cel mai mare teatru „Friedrichstate Palace” alături de Veronica Fischer și teribila Nina Hagen.

În 1971 reprezenta cu brio România, apoi Europa, în Cupa Intercontinentalã din Belgia. Anul următor, la Festivalul de la Mamaia, obține locul I la secțiunea Interpretare. În 1974, la Dresda, era declaratã cea mai bunã solistã, câştigând alte douã premii împreunã cu Petre Magdin.

Consideratã cea mai valoroasã solistã rock şi având cea mai mare popularitate în anii ΄70 -΄80, Dida Drãgan vorbeşte cu modestie despre cariera sa prodigioasã care, în cifre, s-ar rezuma astfel: 22 medalii de aur, 2 premii de stat, 10 premii de excelenţã.

Într-o perioadã represivã, când orice plecare din ţarã era privitã cu neîncredere de cãtre regimul comunist, i se permite sã facã turnee în Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, URSS, Belgia, Danemarca sau Japonia și astfel muzica ei ajunge tot mai departe în lume.

În 1993, Dida Drăgan a participat la preselecția Eurovision alături de trupa Compact, cu piesa “Nu pleca”, compusă de Adrian Ordean.

De-a lungul timpului, numele sãu se leagã de prestigioase formaţii rock aşa cum sunt “Mondial”, “Romanticii”, “Roata”, “Sfinx”, “Monolit” şi “Roşu şi negru”, fiecare colaborare polarizând energii nebãnuite pe care a ştiut sã le transmitã dincolo de scenã.

Între albumele lansate de artistă se numără “Dida Drăgan” (1984), “Deschideți poarta soarelui” (1987), “O lacrimă de stea” (1997), “Pentru buni și pentru răi” (2001), “Mi-e dor de ochii tăi” (2002).

Şi totuşi, într-o împletire aproape nefireascã a surselor de inspiraţie, a modelelor care au format-o, îşi mãrturiseşte necuprinsa admiraţie pentru Maria Tãnase: „ea mã conduce, nemuritoare şi de neatins.”

Fire vulcanicã şi dârzã şi totuşi introvertitã şi sensibilã, artista mãrturiseşte cã modalitatea cea mai apropiatã de suflet prin care se poate exprima este cântecul. Şi când nu cântã, scrie poezii. “E minunat să ai talent. Dar talentul e o cruce grea. Nu mă gândesc la talent în termeni statistici. Talentul e iubire. Şi ura e o formă de iubire – o formă de iubire mutilată. Pe oamenii care sunt capabili de ură eu îi consider handicapaţi sufleteşte. Pe cei incapabili să iubească, nişte nefericiţi care de fapt nici nu trăiesc pe de-a-ntregul. Spun toate aceste lucruri, dar oricum cred că toate cântecele mele exprimă mai bine ce am vrut să spun”. Vorbind despre credinţã şi iubire, Dida Drãgan adaugã:

“Sunt credincioasă, pentru că Dumnezeu s-a îndurat de mine şi a făcut din fiinţa mea vasul în care a turnat o picătură din harul Său”. Un har pe care a ştiut sã-l transpunã pe note, devenind vocea de flacãrã a rockului românesc. Nu numai a rock-ului, am adãuga noi. A marii muzici pe care cântat-o în toate formele ei.

Irninis Miricioiu

​Surse foto: Din arhiva TVR, Ziarul Metropolis, Click.