„În Montmartre arta nu este un oaspete rătăcitor. Din vremuri de demult, ea se află aici acasă.” Un nou episod din ”Spectacolul lumii” v-a așteaptat vineri, 11 iunie, de la ora 00:00, la TVR3.
Pentru că niciunul dintre cartierele Parisului nu se învecinează mai îndeaproape cu legenda, pentru că aici și-au spus povestea vieții nume mari ale artei veacului ce s-a încheiat, pentru farmecul său indescriptibil și inegalabil, Ioan Grigorescu dedică un episod colinei Montmartre și micilor sale povești...
„Oare cum s-ar explica faptul că aici, pe un deal limitat la un mănunchi de străzi întortocheate ca un labirint, s-au concentrat atâtea talente, îndeosebi din domeniul creației plastice ?” (Ioan Grigorescu, Povestiri din Montmartre)
Să fie oare lumina filtrată, să fie energia magică a unui loc anume... să fie doar bucuria de a fi laolaltă a unor artiști tineri și lipsiți de mijloace, într-un sat cu mori și vii unde viața era mai ieftină decât în orașul-lumină de la poalele colinei ? Cert este că Montmartre era încă, la Comuna din Paris, o localitate separată, autonomă, cu primăria în piața ocupată azi de pictori și de cafenele. O localitate cu reguli proprii, diferite de cele ale Parisului, ceea ce a contribuit la a-l face o capitală neoficială a iubirilor interzise.
Din cele treizeci de mori de vânt care măcinau odinioară grâul parizienilor, au mai rămas doar două. Din viile ce ocupau aproape în întregime versanții colinei, a mai rămas doar una, păstrată cu sfințenie, al cărei vin se poate cumpăra ca suvenir de la Muzeu. Muzeul cartierului Montmartre, și al lumii de odinioară pe care o simbolizează, aflat în casa uneia din puținele femei-pictor ale vremii ei, Suzanne Valadon.
Nu mai există azi celebrul Bateau-Lavoir unde se întâlneau Van Gogh, Matisse, Modigliani, Toulouse-Lautrec și Picasso. Au rămas scările, străzi atipice, cu felinarele lor, care au văzut atâtea îmbrățișări și atâtea despărțiri, momente de inspirație creatoare și de deznădejde, entuziasm înaripat și descurajantă sărăcie. Viață de artist.
„Cât privește șansa de a da peste o lucrare valoroasă, nicăieri ca aici nu se aplică mai bine zicala – cine caută, găsește”. Ioan Grigorescu estima că din trei sute de artiști care expun zilnic în Montmartre, cel puțin o sută sunt talente autentice. Mă tem că între timp ponderea acestora s-ar putea să fi scăzut, sub presiunea gustului îndoielnic al turistului care știe dinainte ce fel de suvenir dorește. Dar tot au rămas, și nu vor dispărea niciodată, pentru că artiștilor le place să locuiască și să lucreze aici, iar inițiativele administrative îi încurajează.
Ceea ce a rămas însă e un anumit farmec al detaliului cotidian. Doi tineri urcă un pat pe scări, la deal. La un moment dat, se opresc să se sărute. Dintr-un zid iese o mână de bronz. Și un picior. Și un cap, cu umăr cu tot. Un monument neașteptat și atipic. „În Montmartre arta nu este un oaspete rătăcitor. Din vremuri de demult, ea se află aici acasă.” (I. Grigorescu)
Platforma superioară a funicularului oferă o perspectivă amețitoare asupra orașului la asfințit. Cea mai înaltă culme este încununată de Bazilica Sacre Coeur, dedicată inimii sfinte a Mântuitorului, și ridicată din inițiativă privată și exclusiv din contribuții private în semn de recunoștință în urma războiului franco-prusac. Un autobuz special, electric și adaptat, urcă străzile înguste ale colinei.
Ultima dintre povestirile călăuzei noastre este aproape un roman polițist. Este despre Maurice Utrillo, pictorul prin excelență al străzilor din Montmartre, despre scriitoarea Mioara Cremene și despre o peliculă cinematografică pierdută și ... din fericire regăsită.
***
Un articol de Cristina Oancea
