Vă invităm să urmăriți un portret al artistului bănățean Silviu Oravitzan, în care primează modelul semnului și semnificația simbolului, ce se sprijină pe pilonii credinței, duminică, 19 aprilie, de la ora 21:00, pe TVR 3.

Silviu Oravitzan se prezintă în arta plastică românească cu o notabilă memorie nu doar a spațiului înțepenit, metafizic al copilăriei sale, care este Ciclova Montană, ci și a unei credințe ce vine de demult, din lumea fără cer a Carașului. O lume în care avea modelul semnului, a simbolului pe fiecare veșmânt popular. Inspirată din această cultură a semnelor ce unește civilizații îndepărtate de mii de ani, arta lui Silviu Oravitzan se așază și ea pe pilonii a patru simboluri: cercul, pătratul, crucea și centrul. Recuperează estetic limbajul și mesajul acestora, readucându-le în spațiul lor religios de origine.

Silviu Oravitzan

Eram atras de pitorescul Ciclovei, un sat special, la poalele munților, cu perspective, cu racursiuri nemaipomenite și cu cimitirul care plana deasupra satului, cu personaje, femei în special, proiectate pe casele albe, întotdeauna albe, cu acoperișuri negre. Ele, îmbrăcate în negru, la taifas. Pe ulițe, parcă erau într-o piesă antică. Prin bunica mea trăiam toate momentele mari ale existenței: viața, moartea. Fiind ajutat și de o întreagă logistică, să spun așa, a covoarelor care mă împrejmuiau, a țesăturilor, broderiilor. Așa am ajuns la semn. Peste tot erau semne, simboluri ale existenței noastre, ale legăturii noastre cu aici și dincolo.

Credința a fost, se pare, în ADN-ul lui Silviu Oravitzan, consolidată fiind pe de o parte de educația primită de la părinții săi învățători, stâlpi ai comunității interbelice, iar pe de altă parte de modelul bunicii, care deținea toate cheile trecerii între aici și dincolo.

Silviu Oravitzan

Mănăstirea catolică din Ciclova Montană, care străjuiește satul, e clădită pe o stâncă. Sub biserică există o peșteră în care s-a găsit icoana asta a Maicii Domnului, care e făcătoare de minuni. Sau dincolo, stâncile de la Mănăstirea Călugăra, care este străjuită de stânci monumentale care opresc niște grohotișuri enorme, ce stau sus spre vale. Găsești un canal, cumva se stabilește un canal între Terra, între Pământul care e definit acolo prin precise determinări de stânci, grohotișuri și cer. Obligatoriu, te uiți în sus la cer. Toate lucrurile astea încep cu o credință care se amplifică, o credință care la un moment dat îți este dată, adică fără să o câștigi. O câștigi probabil prin puritate, prin nu știu ce, și care punctul final este izbăvirea, adică mântuirea. Știi, îți mută ființa ontologică pe altă direcție, pe alt parametru. Între credință și mântuire. Până acolo erau complet alte valori determinante. De unde venim, unde mergem? Care este rolul nostru?

În pictura lui Silviu Oravitzan suntem puși adesea în fața simbolului fundamental. Și care este? Acela al crucii. Pentru că arta inspirată, crede artistul, demonstrează că există un cer mai înalt decât toate: credința. Ea pune liniuța de unire între om și Dumnezeu. Plasticianul are o viziune antropologică și asupra centrului încărcat de sacralitate, mai ales în preajma sărbătorilor și a ceremonialurilor existențiale. Este o rememorare a universului copilăriei, în care înger păzitor i-a fost adesea bunica. Mai ales în primii ani ai comunismului, când părinții, Ecaterina și Iosif Crețu, un exemplar cuplu de intelectuali, au fost obligați la domiciliu forțat. În acei ani, Silviu Crețu a preluat numele Oravitzan al mătușii sale, Ana, pentru a nu avea probleme la școală. Părinților săi nu le era iertată, printre altele, legătura cu Nicolae Iorga, Octavian Goga, Rădulescu Motru. Un apropiat al familiei sale era și pictorul bănățean Ion Isac, care a influențat cariera lui Silviu Oravitzan.

Silviu Oravitzan

Tatăl meu avea un fix, când eram student la Arte Plastice. Îmi aducea un tablou de Isac. Niște bujori făcuți așa, foarte expresiv, cu cuțitul, cu pastă multă, și spunea: „Ei, când faci și tu treaba asta, poți să te numești pictor”. E un obicei la Ciclova, când copilul de la botez este luat pe fereastră. Se spune că cel care îl ia pe fereastră, o să îi împrumute caracterul și aptitudinile lui viitoare.

În anii '80 se deschid granițele și pentru artiștii plastici. Astfel, operele lui Silviu Oravitzan sunt expuse pe simezele galeriilor din Anglia, Austria, Germania și altele. De asemenea, îi întâlnim numele ca membru în cadrul grupării artistice Logos din Paris.

Silviu Oravitzan

La un moment dat, se tot vorbea că eram mult mai cunoscut în străinătate. Am avut multe expoziții în străinătate, care s-au legat una de alta, s-au amplificat, începând de la primele expoziții pe care le-am avut la Paris, când am intrat într-un grup, acolo, în jurul Galeriei de Sculpturi, care era în plin centrul artistic al Parisului, pe Rue Saint.

Așa i-a întâlnit pe Sanda Stolojan, Virgil Ierunca, Emil Cioran, care erau uimiți cum un pictor din România comunistă are astfel de abordări plastice. 1989, anul căderii ultimei dictaturi comuniste din Europa, aduce cu sine deschiderea largă a granițelor și îi oferă lui Silviu Oravitzan o activitate expozițională bogată, dar și posibilitatea de a se întoarce în locuri vizitate pe fugă și de a cultiva prietenia cu personalități culturale de origine română, aflate în exil.

Silviu Oravitzan

Ascult muzică. Încep de multe ori să lucrez cu muzică. Uit de ea sau după aceea revin. Sau am momente de reflecție. Aici, mă pot concentra. Muzica e un lucru care îmi place, mă simt, îmi deschide cumva porii, mă pune într-altă ecuație față de cer. Și de multe ori stau în atelier, ascult muzică și asta mă face să am o altă stare. Lucrând, uit de muzică și ea devine ca un liant așa, în care probabil ascult muzică, dar nu cu urechile. Ea funcționează în atelier undeva, iar când se oprește, atunci simt că ceva nu e în regulă și după cinci minute realizez că nu mai este muzică, dar nu întotdeauna este așa, probabil datorită concentrării nu mai contează ce este împrejur. Contează să te aducă în starea asta. Adus în starea asta, poți să pictezi oriunde și oricum, și fără culori, și fără pânze, și fără nimic.

Un alt zid de lumină a fost realizat la Mănăstirea Nicula, la reședința arhiepiscopului ortodox Bartolomeu al Clujului. Un parietal în lemn sculptat și aurit, cu suprafețe care de asemenea răsfrâng, leagă, primesc sau redau lumina.

„Eram mic - spunea părintele Bartolomeu Anania -, eram mic și eram un ins introvertit. Stăteam în spatele casei mele, pe prispă, unde aveam un nuc mare. În multe seri priveam luna aflată în spatele nucului. Și într-o seară, uitându-mă mai atent la luna plină din spatele nucului, am observant că încep să nu o mai văd. Nu mai ardea luna, ardea nucul. Și mirându-mă eu în continuare, am observat că nu mai ardea nucul, ardeam eu. Asta este lumina taborică! Asta am simțit în lucrările lui Silviu Oravitzan.”

O producție realizată de TVR Timișoara pentru TVR 3, duminică, 19 aprilie, de la ora 21:00 și online pe TVR+.

Așteptăm opiniile și sugestiile dumneavoastră și pe pagina de Facebook a TVR 3.

***

Realizator: Ionela Gogoț

Imagine: Marius Danci

Montaj: Silviu Mandravel

Traducere: Daniel Spătaru

Credit foto: capturi din emisiune/ YouTube TVR