În episodul din 10 decembrie, de la ora 23:00, la TVR 3, ultimul din seria dedicată Republicii Cehe, Ioan Grigorescu și-a permis rarul privilegiu de a se lăsa pradă nostalgiei.
Nu e prima dată când autorul „Spectacolul lumii”, în general optimist și privind către viitor, își îngăduie reflexii nostalgice: așa s-a întâmplat pe străduțele înguste ale orașului medieval Poitiers, în încheierea seriei franceze, sau la Prambanan, în jungla indoneziană.
Și așa e firesc. Un om de venerabilă vârstă, călătorind în locuri pe care le cunoaște bine, de multe ori din tinerețe, și pe care nu poate fi sigur că le va mai revedea în vreo călătorie ulterioară, e firesc să-și onoreze în mod deosebit amintirile, comoara unei vieți.
„Nichita Stănescu spunea că omul nu este nimic altceva decât suma amintirilor sale despre sine. Suprastratificate, împinse de prezent tot mai adânc în trecut... Oare fără ele omul n-ar mai fi ?... Ba da. Dar gol pe dinăuntru, formă lipsită de conținut, ca omul văduvit de memorie.” (Ioan Grigorescu, Ce ne-am face fără amintiri ? , vineri 10 decembrie la TVR 3)
Final de capitol. Final de călătorie. Final de sezon.
„Vara și-a anunțat pe neașteptate plecarea pripită dar irevocabilă. Toamna s-a grăbit să semneze de primire cu vârtejuri de frunze moarte. Prelatele umflate de vântau încercat să imite aripile păsărilor călătoare, în vreme ce scenografii unui film neterminat și-au strâns decorurile.”
Un anotimp numai bun pentru nostalgii. Călători zgribuliți în ploaia rece și hainele lor de vară prea spubțiri, umbrele colorate, frunze și hârtii purtate de vânt, ca niște scrisori către niciunde...
Și printre ele revedem imagini ale locurilor pe care le-am îndrăgit în episoadele precedente: figurinele din ferestrele orologiului, turnurile întunecate de vreme, statuile sfinților ce veghează de pe pod scurgerea Vltavei și a veacurilor.
Nostalgia anotimpurilor și poate și a vârstelor omenești e dublată de tristeți de cineast pe care l-au prins ploile cu lucruri frumoase și încă nefilmate: terasele pustii, spălate de ploaie, ale berăriilor faimoase în care încă nu am fost conduși, grădinile de la Villa Bertranska unde a locuit odinioară Mozart.
Peste oraș se aștern „voalurile de mătase ale ploii”. Hradul se oglindește în pavajul ud. Plouă pe Ulița Aurarilor, la ora când ușile prăvăliilor se închid. „Ce frumoase sunt poveștile din copilăria omenirii”, se minunează Ioan Grigorescu. Sub imperiul nostalgiei, se lasă mai ușor sedus de legendele alchimiștilor. „Nu știu dacă voi mai revedea vreodată Ulița Aurarilor. Dar duc cu mine o poveste de spus nepoților la gura sobei...”
Când se lasă seara și se aprind luminile orașului, spectacolul străzii se dezlănțuie. „Aș vrea să-mi iau rămas bun simplu, fără cuvinte mari”, mărturisește călăuza noastră, și ne oferă un regal, un tur de noapte al orașului splendid luminat, de la Strahov la Mala Strana și de la Podurile Vltavei la Hrad.
„Roata morii din Certovka nu se oprește câtă vreme au mai rămas de măcinat amintiri de peste zi”...
***
Scris de Cristina Oancea
