Călător prin orașul lumină, Ioan Grigorescu începea acest episod contemplând de pe podul Alexandre III, poate cel mai frumos dintre podurile ce leagă malurile Senei, splendida cupolă a Invalizilor, care domină perspectiva. Pe 25 martie, la TVR3.
„Șase kilograme de aur în 350 000 de foițe de câte un micron sunt așternute pe cupola Domului Invalizilor din Paris la fiecare jumătate de secol. Timpului Atoatedevorator îi sunt necesare intemperiile a cincizeci de ani pentru a spăla metalul prețios și a-l trimite prin burlanele de scurgere în canalele orașului.” (Ioan Grigorescu, Sarcofagul de porfir, joi 25 martie, de la ora 23:00, la TVR 3)
Un punct strălucitor pe harta orașului. Dar nu din pricina cupolei sale aurite. Domul construit de Jules Hardouin Mansart, cea mai mare construcție religioasă ridicată în timpul domniei Regelui Soare, a fost gândit de arhitect ca un potențial mausoleu regal și menit să ilustreze „magnificența Franței, culmile atinse în timpul cel mai fast al istoriei sale”. (I. Grigorescu). Biserica aparține unui complex mai vast, destinat să ofere adăpost și îngrijire soldaților răniți, invalizi, mutilați în urma numeroaselor războaie purtate în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea. De aici își trage, desigur, și numele.
„Astăzi sub cupola sa își doarme somnul de veci Omul din Sarcofagul de Porfir. Napoleon Bonaparte. Împăratul. Ușile grele de stejar sculptat au ce păzi.” Iar complexul care în veacul al XVIII-lea adăpostea 7000 de invalizi de război, pe lângă destinația inițială pe care și-o păstrează până în prezent, găzguiește muzee dedicate istoriei militare a Franței. „Nu există țară care să nu-și glorifice războaiele. Evident, pe cele câștigate. Cât despre răniții întorși din bătăliile pierdute, memoria s-a dovedit ceva mai scurtă.” (Ioan Grigorescu)
Aparatul de filmat face un scurt popas în sala armurilor - „grotescă imagine a zeului Marte deghizat în om blindat”- pentru a evoca moartea regelui Henric al II-lea într-un turnir cavaleresc, apoi pătrunde sub cupola Domului, în biserica edificată pe două nivele care adăpostește azi mormintele mai multor eroi și generali francezi, și în primul rând al împăratului Napoleon I.
Așa sunase ultima sa dorință, înainte de a fi răpus de cancer („un Waterloo pe care îl crești în tine”) în insula exilului, la doar 51 de ani: „Doresc ca rămășițele mele pământești să se odihnească pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez pe care atâta l-am iubit!”. A fost nevoie de 19 ani pentru ca să îi fie îndeplinită această dorință, în decembrie 1840. Împăratul a avut parte de funeralii naționale. Mitul lui Napoleon însemna mult mai mult decât victoriile în luptă, însemna un anumit proiect de reformare a societății.
Sarcofagul este opera sculptorului Louis Visconti, iar piatra roșie de porfir, rocă rară în care se înmormântau împărații romani, a fost procurată de departe, la hotarul dintre Rusia și Finlanda.
Așa cum ne-am obișnuit, Ioan Grigorescu alocă în finalul episodului câteva momente străzilor pariziene, unice prin atmosfera lor, sub pretextul trecerii în revistă a numeroaselor toponime care atestă amprenta lui Napoleon în memoria colectivă a parizienilor, mai bine decât o poate face un muzeu...
Cristina Oancea
