Vineri, 5 februarie, ora 23.00, s-a încheiat seria dedicată Indoneziei, la TVR 3. Ioan Grigorescu se întreabă ce am adus cu noi din vacanță, pentru că orice călătorie e o replică a marilor expediții și conduce la mari descoperiri, eventual interioare.
„Ce luăm cu noi dintr-o țară pe care abia am vizitat-o? Eu unul iau cel mai trainic și totodată cel mai fragil lucru din câte pot fi luate pentru a dura o viață întreagă: amintirea locurilor văzute și chipurile oamenilor întâlniți.” (Ioan Grigorescu, La revedere, Indonezia ! – vineri, 5 februarie, ora 23.00, TVR 3)
Ce luăm cu noi, așadar, în acest final de periplu indonezian? În primul rând, ritmurile. De care Ioan Grigorescu este iremediabil îndrăgostit. Ritmurile din Minangkaban care cheamă la rugăciune, ca o toacă a Orientului, și care „reprezintă pentru sălășluitorii din celălalt capăt al lumii glasul cerului. Răspunsul pământului este ecoul care trece din munte în munte.”
Dans. Mască. Ritm. Culoare. Instrumente vechi. Chipuri tinere. Și pe aceste ritmuri, după cum mărturisește Grigorescu, „însăilez imaginile filmate în Jawa, Lombok, Bali și Sumatra, patru flori dintr-un imens buchet alcătuit din peste 10 000 de insule”. Prilej de a revedea, montate cu har de Sebastian Chelu, pe ritmul tobelor indoneziene, cele mai impresionante imagini din seria care se încheie: Djakarta, metropolă a contrastelor, hipopotami și zebre, porturi și pescari, templul de la Borobudur, „cel mai mare album de piatră făurit de om pe planeta sa”, tigrii ca niște pisici leneșe, surâsurile copiilor din grădina botanică, maimuțele care culeg nuci de cocos, flori și fructe, țărmuri umbrite de palmieri, ploaia și dansul, care e declarație de dragoste și rugăciune de mulțumire totodată...
Direct sau indirect, un portret succint schițat al Indoneziei.
„Ca să cunoști un popor, trebuie să-i asculți legendele. Ele sunt primordiala grăire de sine, tăinuind în tâlcul lor adevăruri istorice care nu se dezvăluie decât arareori înțelepților”. (Ioan Grigorescu, La revedere, Indonezia ! – vineri, 5 februarie, ora 23.00, TVR 3)
Ioan Grigorescu știe să asculte legende și știe să ni le povestească. Nu pe toate, desigur. Dacă ai vrea să poposești o zi în fiecare insulă, ar trebui să prevezi pentru asta ceva mai mult de 48 de ani... Dar destule ca să îmbogățească propriul nostru bagaj de aduceri aminte.
Un coleg diplomat polonez a adus din cei doisprezece ani de misiune la Djakarta suficientă artă indoneziană pentru a crea, la Varșovia, un muzeu. „Eu nu am fost în stare să iau cu mine decât un muzeu imaginar din lumini și umbre, strâns – fotogramă cu fotogramă – spre a vă invita să-l vizitați, fără bilet de intrare.” (I. Grigorescu)
Imagini trecătoare, am putea spune, totuși mai durabile decât a sperat autorul lor, de vreme ce ne bucurăm încă de ele, după aproape două decenii, când copiii care dansau în Indonezia, atât de dragi domnului Grigorescu, sunt probabil la rândul lor părinți.
***
Un articol de Cristina Oancea
