„Sfinții ei ciopliți în piatră de culoarea grâului copt au fost martorii Istoriei Franței” (Ioan Grigorescu). Un nou popas parizian al „Spectacolului Lumii" - joi, 18 martie, la TVR3, ora 23:00.
Delicata dantelă a fleșei de plumb și stejar, cu imaginea căreia Ioan Grigorescu începe documentarul de joi seară, nu mai există. Spectacolul lumii este așadar de două ori o călătorie în timp...
Îmbrățișată de apele Senei, catedrala Notre-Dame e situată pe insula unde a început istoria Parisului. E chiar în inima orașului, în fața intrării se află „punctul zero” de unde se măsoară drumurile Franței. De fapt, e chiar inima Parisului.
O inimă care într-o zi de aprilie, cu doi ani în urmă, a încetat pentru moment să bată. Un moment lung în care au tresăltat de groază milioane de alte inimi, de francezi și nu numai, privind imaginile cutremurătoare ale flăcărilor ce mistuiau acoperișul de plumb vechi de opt veacuri și turla datorată imaginației și talentului lui Viollet-le-Duc.
În inima orașului, porumbeii și turiștii, asemănători din atât de multe puncte devedere, dau viață și farmec unei povești care ar fi putut fi tristă.
„Contraforturilor și arcelor butante li s-a dat expresie estetică, în așa fel încât lăcașul poate fi asemuit cu o imensă pasăre abia coborâtă din slăvi, neapucând să-și strângă aripile cu care încă se mai sprijină de pământ.” (Ioan Grigorescu, Notre-Dame de Paris, joi, 18 martie, la TVR 3)
Cum să treci în revistă, în câteva fraze, mai bine de două milenii de istorie și devenire ?! „Sfinții ei ciopliți în piatră de culoarea grâului copt au fost martorii Istoriei Franței.”(Ioan Grigorescu)
Episcopul Maurice de Sully a demarat îndrăznețul demers de a construi o catedrală la jumătatea veacului al XII-lea. A trăit să vadă sfințită absida altarului și ridicate turlele fațadei vestice, dar aveau să treacă aproape două sute de ani până la terminarea construcției... Secolul nouăsprezece avea să asiste la restaurarea semnată de Viollet-le-Duc, într-un climat de entuziasm și generozitate datorat în mare parte romanului lui Victor Hugo.
Mai aproape de zilele noastre, o eroică operațiune de curățare a pietrei a redat grația și chipurile statuilor gotice. Cine ar fi bănuit că generației noastre îi va fi hărăzit să asiste la un dezastru fără precedent și să poarte răspunderea găsirii unei soluții de salvare pentru catedrala muribundă?!
Despre lucrările de consolidare și eventuala demarare a unui proces de restaurare se vorbește puțin și aproape în șoaptă, așa cum vorbești despre un bolnav când prognosticul medicilor este rezervat. Planeta plutește dintr-o criză într-alta: cine-și amintește oare, cu excepția specialiștilor, de monumentele care mor? Cine va scrie azi un roman pe măsura celui semnat de Victor Hugo, al cărui impact – după cum amintește domnul Grigorescu – a fost uriaș asupra opiniei publice, contribuind la accelerarea lucrărilor și – firește – la finanțarea lor? Oare ne mai sunt date destule zeci de ani de viață ca să vedem din nou jocul razelor de soare, prin vitraliile imensei roze sudice, înflorind podeaua de piatră a catedralei în toate culorile curcubeului ?...
„Sena înconjoară insulele Cité și St-Louis pe care le cuprinde ca-ntr-o îmbrățișare. Uneori, unda fluviului tresaltă, făcându-se ecoul unui patetic Ave Maria care pare să răzbată prin vitraliile Catedralei...” (Ioan Grigorescu)
Finalul de noapte al episodului, poate datorită ilustrației muzicale semnate pentru întregul serial de Teodor Coman, are o sfâșietoare și premonitorie tristețe.
***
Un articol de Cristina Oancea
