„Orice întâlnire cu acest certificat de naștere al poporului căruia îi aparținem este tulburătoare” - Ioan Grigorescu, 26 martie, ora 23:00, la TVR3.
Călătoria noastră din seara de 26 martie începe undeva în estul Parisului, la Palatul fortificat din Vincennes. Cu rădăcini istorice adânci, până în veacul al XII-lea, fortăreața regală de la porțile orașului ar fi putut rivaliza cu Versailles, cu atât mai mult cu cât Mazarin a construit un pavilion pentru tânărul rege Ludovic al XIV-lea, unde acesta și-a petrecut de altfel luna de miere. După moartea lui Mazarin însă, Regele–Soare își îndreaptă toată atenția spre zona din vestul orașului, și până la încheierea lucrărilor de la Versailles va prefera reședința de la Saint-Germain-en-Laye.
La Vincennes n-a mai rămas decât o închisoare, destinată unor foarte nobili opozanți politici ai dinastiei. Iar la un moment dat, în veacul al XVIII-lea, aici s-au instalat niște meșteri ceramiști. Din mâinile lor iscusite și din cuptoarele construite aici au luat naștere adevărate „grădini de porțelan” – care s-au bucurat de mare succes și le-au atras protecția Marchizei de Pompadour și a regelui Ludovic al XV-lea, care finanțează pentru ei construirea unei manufacturi în satul Sèvres. Tocmai a luat naștere o legendă.
Ioan Grigorescu străbate Parisul de la est la vest, cu un scurt popas în Grădinile Luxembourg, „un Cișmigiu al Parisului”, cum îl numește el, pentru a admira palatul Mariei de Medicis, azi sediu al Senatului, Fântâna care a slujit probabil de inspirație și unui monument dintr-un parc bucureștean, dar și copacii exotici din uriașe hârdaie care iarna sunt mutate în spații interioare protejate. Pe aleile pline de tineri, cum se cuvine unui parc din cartierul studențesc, unde se citesc încă o dată cursurile înainte de examen și se țes povești de iubire, celor mici le sunt rezervate distracții care nu s-au schimbat de veacuri – pentru că de fapt nici bucuriile omenești nu s-au schimbat - cum sunt bărcuțele de lemn din bazinul central și desigur... poneii de călărie.
„Pe aleile cu bătrâni castani pot fi văzuți autentici pui de mușchetari, călări pe bidiviii lor. Trei căluți ponei și un catâr blând așteaptă să fie închiriați cu sfertul de oră pentru o cavalcadă domoală pe cărările de vis ale prunciei.”(Ioan Grigorescu, Columna din Paris - vineri, 26 martie, TVR 3)
Ne continuăm așadar călătoria până la Saint-Germain-en-Laye, reședință regală ce adăpostește azi un muzeu de antichități.
„Am poposit aici într-o toamnă de aur datorită unei scrisori primite de la un necunoscut”, mărturisește domnul Grigorescu. Misteriosul său corespondent îi semnala existența unui artefact cu semnificație specială pentru un român: în șanțul de apărare al castelului se află un tronson din Columna lui Traian. Explicațiile acestei prezențe neașteptate se regăsesc în interesul istoric pe care regii Franței l-au arătat pentru acest monument, în primul rând în pasiunea pe care o avea regele Francisc I – același care construia minunate castele renascentiste pe valea Loarei – pentru arta lui Apolodor din Damasc. Pasiunea îi e împărtășită și de regele Ludovic al XIV-lea, care cere și el o copie a columnei, și de împăratul Napoleon (căruia cineva i-a propus să-i aducă la Paris chiar originalul...). În cele din urmă, copia ce se află la Saint-Germain-en-Laye a fost executată la comanda lui Napoleon al III-lea.
„Oare de ce nu-mi pot stăpâni emoția în fața acestui început de poveste rătăcită în șanțul de apărare al unui vechi castel dintr-o fostă margine de Paris? Doar am mai văzut columna la Roma, dominând Forumul lui Traian, și i-am mângâiat copia din Muzeul de Istorie a României. Cred că pentru noi, românii, orice întâlnire cu acest certificat de naștere al poporului căruia îi aparținem este tulburătoare.”
Eram pe punctul de a surâde cu ironie postmodernă în fața entuziasmului pe care-l manifestă călăuza noastră... Dar un plan-detaliu mi-a adus înaintea ochilor, în verdele mulajului de bronz, silueta schițată a unei case de lemn, un gard de uluci, o căpiță de fân... umbra unui Sat din Apuseni proiectat înapoi și înainte în istorie, peste câteva mii de ani și de kilometri.
***
Un articol de Cristina Oancea
