Cu Ioan Grigorescu la Paris, pe urmele lui Pablo Picasso, „un toreador al picturii", ajungem vineri, 4 iunie, de la ora 24:00, la TVR3.
Cu un veac în urmă, un tânăr pictor spaniol venea la Paris să „sfărâme forma” – cum spunea maestrul Corneliu Baba - și să schimbe pentru totdeauna drumul artei universale. „Un toreador al picturii”, îl numește Ioan Grigorescu în episodul din această seară: Pablo Picasso.
Periplul parizian al călăuzei noastre începe azi într-unul din cele mai pitorești cartiere ale orașului vechi. La câteva sute de metri de piața Bastiliei și de marile bulevarde, cartierul Marais e o oază de liniște, aflată pe locul unde se aflau în evul mediu mlaștinile din apropierea Senei.
„Place des Vosges, perla cartierului Marais, vestită prin simetria celor treizeci și șase de clădiri renascentiste dispuse în careu, ca o somptuoasă ramă la un tablou vegetal îmbietor la popas și reverie” (Ioan Grigorescu, Un toreador al Picturii, la TVR3).
Desigur că nu e ușor să reziști ispitei acestui loc încântător, cu fântâni, castani și iarbă moale de pajiște, pe care ai voie nu doar să calci, ci eventual să șezi sau să te întinzi la soare, voie de care beneficiază de primăvara până toamna și de dimineață până la asfințit tineri mai mult sau mai puțin studioși, părinți cu copii și mai cu seamă turiști osteniți, cu sandalele-ntr-o mână și ghidul de călătorie în cealaltă, bucurându-se de ciripitul păsărilor și de frumusețea pieței ce s-a numit cândva regală și unde și-a aflat Henric al II-lea moartea într-un turnir cavaleresc.
De-aici, călătorii își continuă drumul, urmând indicatoarele, spre următorul „obiectiv” – muzeul Picasso, întemeiat în 1986, la treisprezece ani după moartea artistului, pe baza colecției donate statului francez de moștenitori în contul uriașelor taxe de succesiune.
S-a născut în 25 octombrie 1881 în casa unui profesor de desen din Malaga și a fost un copil minune. Se stabilește pentru totdeauna la Paris în 1904, în același an cu Brâncuși.
De-acum aici va trăi, va iubi și mai cu seamă va picta. Mult și pentru multă vreme. Până va ajunge cel mai mare și – spun unii – cel mai bogat artist al vremii sale.
În 1907 pictează Domnișoarele din Avignon și nimic nu va mai fi la fel după aceea. „Pentru Picasso, care pare că se joacă, nimic nu era nici inocent și nici gratuit”.
Vom descoperi alături de Ioan Grigorescu atât comorile muzeului, cât și povestea unei vieți pasionale și tumultuoase ca o corrida, entuziasmul privitorilor, dar și comentarii reținute ale criticilor ce au punctat viața și creația artistului.
„Toate personajele lui Picasso vorbesc cu ochii”, notează Ioan Grigorescu.
Ochii aceia supradimensionați și ciudați, ce îngăduie să încapă și fața și profilul în același portret...
Cea mai limpede concluzie aparține unui alt artist, celebrat și el la Paris într-un muzeu de care se va vorbi în episodul următor, Salvador Dali: „Este bine ca din când în când spanioli ca Picasso și ca mine să vină la Paris și să mai pună sub ochii francezilor și câte o halcă proaspătă și sângerândă de adevăr.”
***
Un articol de Cristina Oancea
